Un loc numit Terra. “Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate”? Politicul și monopolul violenței

frica si violenta 3În pofida unor progrese de suprafață în ceea ce privesc aspectele exterioare ale civilizației, umanitatea nu și-a depășit condiția de bestie ușor emancipată care își impune autoritatea prin violență și își justifică violența în numele ordinii și normalității. Încă de la începuturile statalității, în vârful piramidei sociale a existat un grup de oameni care și-a impus voința de putere prin brutalitate directă sau mascată și a impus un sistem de reguli, găsind în rândul maselor conformismul necesar la actul de supunere.

Subiecții umani au fost dintotdeauna supuși unui proces de dominare, de impunere şi de exercitare a forţei, totdeauna în raport cu anumite interese, însă aceste interese au fost, în majoritatea cazurilor, ale unei pături subțiri de populație și, nu de puține ori, în detrimentul colectivităților umane. Puterea politică a fost gardianul activ al acestor interese și a vegheat în mod constant la prezervarea unei societăți a inechității. Marile revoluții și marii reformatori care au promovat mistica egalitarismului au fost departe de a găsi soluțiile reale pentru înlăturarea acestei inechități, mai mult, au generat realități politice, în cadrul cărora inechitatea a căpătat noi dimensiuni, alimentând și mai mult frustrarea maselor, isterizate inițial de perspectiva instaurării unei noi ordini sociale a unei „vârste de aur”, a unui Eden secular, în măsură să răzbune toate abuzurile trecutului. Cu toate acestea, sociatatea umană nu poate funcționa în afara unui mecanism de coordonare, menit să determine, într-un mod mai mult sau mai puțin satisfăcător, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme ale societăţii umane.

Orice putere politică se manifestă prin regimuri politice, iar acestea exprimă modul concret de constituire a unor organisme și instrumente de conducere în raport cu cetățenii. În genere, aprecierea regimurilor politice s-a făcut prin raportare la natura lor și la modalitățile acestora de funcționare, împărțite fiind în democratice sau nedemocratice, cât și prin evaluarea valorilor pe care aceste regimuri le-au promovat în actul de guvernare. O astfel de apreciere nu poate fi decât imprecisă și supusă unei gândiri maniheiste. Este indubitabil faptul că un regim de tip autoritarist sau mai ales cel de tip totalitar nu poate constitui decât sursa răului social și acest fapt a fost verificat prin practicile politice, însă trebuie să fim extrem de critici și în ceea ce privesc regimurile democratice și să depășim credulitatea debilă în mistica democrației și în valorile de fațadă pe care aceasta le promovează propagandistic, camuflând în realitate practici de-a dreptul dictatoriale, care au fost și sunt acceptate cu asentimentul indivizilor sau, mai grav, aceștia nici nu sunt conștienți de prezența lor în viața socială. Sub acest aspect, regimurile democratice întrec în cinism și în perversitate cele mai cumplite regimuri totalitare, în care inamicul se află la vedere, și nu travestit în hainele cumsecădeniei și ale integrității morale.

Şi în democrație , utilizarea puterii se exercită prin instrumente de presiune, prin instituţii proprii, iar violenţa politică se concretizează în măsuri de prevenire şi coerciţie, oficializate prin legi constitutive. Puterea politică apare astfel ca o forţă calificată, instituţionalizată, un fel de ,,violenţă legală”, cum o numea Max Weber, de acţiune raţională, exercitată prin instrumentele statului. Cu toate acestea, violența, ca măsură de prevenire, poate ascunde și alte scopuri decât acelea în măsură să servească interesele cetățenilor și, în special, prezervarea securității acestora. Analiștii fenomenelor politice sunt preocupați în studiile lor și de fenomenul utilizării violenţei organizate de puterea politică, pentru menținerea ordinii de stat în lumea contemporană, cât și în ceea ce privește legitimitatea contestării puterii politice de către anumite forțe, aflate în contradicție directă cu autoritatea de stat.

În tradiţia gândirii politice occidentale, violenţa este privită ca un mijloc indezirabil, dar uneori necesar pentru atingerea obiectivelor politice. Sunt teoreticieni care admit necesitatea unui minimum de violenţă din partea statului, care are un rol ordonator şi organizator în societate, însă acest fapt este justificat doar în contextul legalităţii şi al unui regim care are sprijinul majorităţii. Când o majoritate se află într-un război deschis cu o autoritate de stat ilegitimă, automat, acel stat încetează să mai reprezinte legalitatea și legitimitatea, devenind un stat contra cetățeanului. Dacă mijloacele utilizate de putere tind să deturneze interesul public al cetăţeanului, spre satisfacerea interesului privat sau de grup, de partid, exercitarea violenței devine un terorism de stat, autentic.

Problema mişcărilor sociale stă astăzi tot mai mult în atenţia cercetătorilor, constituind obiectul unor lucrări de specialitate, cât și al unor dezbateri ştiinţifice pertinente. Unii analiști, fideli până la divinație misticii statului atotputernic, consideră că violența colectivă este un fenomen iraţional, care determină consecinţe distrugătoare pentru ordinea socială, în timp ce altii, mult mai aplicați realității sociale, privesc violența colectivă într-un sens pozitiv, în sensul că această violență este expresia unor disfuncționalități grave a statalității și ar trebui să ridice semne de întrebare pentru elita politică aflată la putere. În consecință, o astfel de elită ar trebui să admită că o parte a vechilor norme sociale nu mai funcţionează şi trebuie adaptate, reformate. Realitatea a demonstrat, din nefericire, puține cazuri în care această elita este dispusă să-și recunoască erorile, reaua voință sau incapacitatea de guvernare echitabilă. Reacțiile au fost fie de opacitate, fie de înlăturare violentă a contestatarilor. În lumea postmodernă, contestarea vechiului sistem de valori propriu secolului al XX-lea este tot mai evidentă, iar mulțimile sunt tot mai puțin dispuse să accepte, în forul lor interior, vechea autoritate, deși conformismul acestora față de vechile valori pare nealterat, cel puțin la suprafață. Acest fapt ar putea anunța un act de trezire a mulțimilor, urmat, în timp, de posibile acțiuni îndreptate în scopul restructurării valorilor și al găsirii unui nou drum al civilizației.

Incitarea spre violență prin mass-media

Traiectul negativ pe care mass-media s-a angajat conduce la o depersonalizare profundă a relațiilor interumane, la declanșarea unor războaie de exterminare mediatică a indivizilor și a colectivităților umane și, mai ales, la orchestrarea unei manipulări agresive a indivizilor, manipulare extrem de facilă pe fondul scăderii accelerate a nivelului de cultură și a disoluției valorilor morale din societatea contemporană.

Mijloacele de in(dez!)formare au atins un grad extrem de înalt de penetrare în viața subiecților umani, inundând practic cele mai intime spații ale existenței acestora. Cei care privesc presa televizată sau diverse emisiuni ajung să se identifice practic cu lumea pe care televizorul o prezintă și acest fapt determină crearea unei noi percepții asupra realității, alta decât realitatea în sine. Dosarul imagistic inoculat creează o lume a realităților paralele, realități care structurează, în cele din urmă, filosofia de viață și modul de apreciere a realității indivizilor, fie că vorbim despre oameni instruiți din punct de vedere intelectual, fie că vorbim despre omul comun, cu o pregătire medie sau sub medie. Mancurtizarea este programată .

În cele din urmă, mass-media a produs omul depersonalizat și însingurat, un om în care a fost extirpată până și conștiința de sine. Este omul nutrit, în mod sintetic, cu publicitate, un om narcotizat cu hedonism, cu agresivitate și cu libidou excesiv. Nu putem afirma că acest tip uman este o creație nouă și un produs exclusiv al contemporaneității, dar putem observa, cu certitudine, o potențare a minusurilor de caracter și comportamentale, sub acțiunea directă a presiunii mass-media. În toată această speluncă a intoxicării în care mass-media este lider, copiii și adolescenții sunt primele victime și cele mai lipsite de apărare. Prezervarea tinerilor față de acest impact negativ al mass-media nu este ușoară și nu se poate face fără o implicare a Societății Civile la nivel internațional, dar, mai ales, a actorilor mass-media, care ar trebui să determine un proces de normalizare din interior, fapt care ar constitui cheia rezolvării tuturor disfuncționalităților. Este extrem de riscant să pretinzi schimbarea politicii actuale a mass-media, prin dictat din exterior, fapt care ar fi perceput ca o încălcare a libertății de informare și ca o măsură totalitară, în schimb, poate fi determinat un proces de autoanaliză din partea actorilor mass-media, prin care să devină ei înșiși conștienți de răul pe care îl promovează și de efectele acestui rău, pe durata lungă a timpului. Nu trebuie, desigur, să fim înclinați către exagerări conspiraționiste, însă nu putem exclude nici existența în subteran a unei voințe perverse în interiorul mass-media sau chiar în exteriorul acesteia, poate chiar dinspre palierul politic, voință care își dorește distrugerea valorilor, uniformizarea conștiințelor și, în cele din urmă, generarea unui produs uman ușor de manipulat și de condus și incapabil de a contesta o ordine social-politică prestabilită. Prin mass-media se propagă permanent o reală cultură a terorii, o cultură menită să stimuleze la maximum fricile individuale, demers care are, în cele din urmă, menirea de a supralicita rolul statului în a monitoriza viața indivizilor. De asemenea, prin mass-media se propagă și o cultură a violenței și această violență incită indivizii pornind de la vârste fragede și le determină ulterior acțiunile.

Adrian Constantin

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează