Presa buzoiană de altădată. Toate-s vechi şi nouă toate ! Spelunca mafiotă de la Mizil

spelunca mafiota mizilSuntem în anii imediaţi de după 1918, în micul tîrguşor de provincie al Mizilului. Timp de opt ani de zile, un regim de-a dreptul mafiot a tulburat liniştea şi viaţa de afaceri a comercianţilor locali, cît şi pe cea a celor aflaţi în tranzit. Dar de unde să fi pornit, domnilor, toată stricăciunea?

Autorii acestui regim mafiot nu erau nici înrăiţi bandiţi de codru şi nici nişte zurlii evadaţi de la puşcărie, ci respectabili funcţionari ai statului român. Era să uit: şi de nădejde! Locul răului se afla chiar la staţia CFR Mizil. Toţi acei comercianţi care au avut daravele negustoreşti pe la staţia CFR Mizil, au avut de îndurat cele mai nebănuite mizerii şi cruzimi din partea celor care făceau legea între şinele de cale ferată. Nucleul mafiot mizilean era patronat de către doi funcţionari ai statului şi anume, de şeful de staţie, Ungureanu, şi de magazionerul său strîngător, Munteanu. Bunul public devenise pentru aceşti doi clienţi ai Codului Penal propria moşie, unde acţionau după reguli realmente mafiote. Era moşia haidamacilor, unde bunul creştin se afla la mare strînsoare şi părea că Cel de Sus îl dăduse uitării.

Comisioanele grase întreţineau furăciunea

În Mizilul de după Primul Război Mondial, şeful staţiei CFR, Ungureanu, şi acolitul său, magazionerul Munteanu, făceau legea transportului de mărfuri, în gara locală. Reţeaua, pe care au construit-o aceşti mici mafioţi locali, nu ar fi avut puterea şi libertatea de acţiune efectivă dacă şeful staţie CFR Mizil nu s-ar fi bucurat de sprijinul unor persoane sus-puse, în funcţii cheie, care au închis ochii la actele lor de banditism. Tîrguşor plin de praf, dar corupţie,… berechet! Orice reclamaţie pornită din teritoriu se împotmolea pe undeva, prin dosare pierdute, şi dumnealor, borfaşii, dădeau cu tifla Codului Penal. Funcţionarii publici sau organele de ordine, care ar fi trebuit să aplice legea, o făceau condiţionat şi preferenţial, încălcînd normele deontologice ale misiunii lor publice. Asta se întîmpla într-un stat care funcţiona, chipurile, sub regimul Constituţiei democratice din 1923! Opt ani de zile, din 1919 pînă în 1927, cei doi bandiţi au mîncat ficaţii negustorilor locali, practicînd un banditism în stil mare şi au dormit liniştiţi nopţile, bazîndu-se pe comisioanele grase pe care le turnau în buzunarele unor funcţionari, demni de toată nădejdea pentru cetăţenii României. Vai sărmană biata ţară ! Păgubiţi erau gata să jure pe Cel de Sus că, fără să dai vamă, nici pasărea nu trecea prin gara Ungureanului!

Statul accepta să fie prejudiciat

Comercianţii Mizilului, în perioada de după Mare Unire, se bucurau de prosperitatea unui stat democratic în care abuzul de putere făcea legea. Legea Mizilului o făcea şeful staţiei CFR, Ungureanu, care, de la o zi la alta, prin mijloace de teroare, lua cu japca mărfurile comercianţilor şi prolifera ameninţări cu moartea spre oricine îi contesta practicile sale banditeşti. În dosarul anchetei judiciare, care s-a iniţiat mai tîrziu, practicile antisociale ale lui Ungureanu vor ieşi la suprafaţă. Comercianţii locali, cît şi cei din exterior, spre a evita să mai fie furaţi la marfă de către acest Ungureanu, au ajuns să renunţe la transportul CFR şi au apelat la transportul particular al cărăuşilor de ocazie. Prejudiciat, ca atare, era nu numai comerciantul, ci, în genere, statul român. Dar, pare-se, statul se lăsa jecmănit. Dacă voiai să-ţi duci mărfurile la destinaţie prin mijloace moderne, trebuia să consimţi, fără rezerve, jaful la drumul mare al funcţionarului bandit Ungureanu. Dacă nu, făceai negustorie ca în Evul Mediu. Dii, Bălane!…Hai, Murgule!…

Dosarul anchetei vorbeşte

Cunoscutul bandit mizilean Ungureanu, şeful staţiei CFR, după ani de teroare locală, ajunge în anchetă judiciară şi practicile domniei sale ies la iveală. Brutalitatea acestui funcţionar mergea atât de departe, încît, fără ruşine, frică sau alte reţineri, în văzul cetăţenilor, apuca de guler, la propriu, pe orice comerciant necooperant sau indignat de practicile sale banditeşti şi îl snopea din bătăi. Nu dai vamă pe şest, neicuşorule? Las’ că te bagă mandea în frigurile morţii! Oare eram în pădure? În grotă? Oraşul nu avea poliţie? Pentru ce atîta tăcere? Păi, ce nu face şperţul, coane!… Face minuni! Conul Ungureanu plătea şi ochii închidea. Dosarul anchetei prezintă, în amănunt, cazul unui negustor care abia a scăpat din mîna brutei şi s-a refugiat în bufetul gării. Ungureanu făcea echipă de sînge cu beleaua de fiu-său care era elev la Şcoala Militară şi îşi secunda tătucul, învăţînd cum să înmoaie oasele cetăţenilor nevinovaţi, aşa că sărmanul comerciant, bine garnisit cu vînătăi, abia a reuşit să o tulească, val-vîrtej, din Mizil, oprindu-se abia la Ploieşti. S-o fi dus sărmanul, poate, la prima biserică din cale să aprindă lumînări şi să aducă slavă Domnului că l-a izbăvit de moarte năpraznică.

Ce fur eu, împart cu 16 inspectori

Arogantul şef al staţiei CFR Mizil, Ungureanu, care, timp de opt ani a terorizat comerţul de tranzit din localitate, se lăuda anchetatorilor că el ce fură împarte cu 16 inspectori de plasă. Să se ştie că nu e jucărie, e treabă serioasă! Asta era atitudinea unui netulburat bandit de provincie care făcea legea într-un orăşel, între anii 1919-1927. Furt la drumul mare sub mandat de funcţionar al statului, furt care prejudicia cetăţeanul, dar şi statul. Comercianţii mizileni, sătuli să mai fie furaţi de mărfurile lor aflate în staţia CFR, au pornit, în cele din urmă, o mică răzmeliţă contra numitului Ungureanu. În ziua anchetei, negustorii au tras obloanele la magazine şi, cu furie dezlănţuită, au pornit-o spre gară. S-au strîns peste 200 de mizileni înfierbîntaţi. „Capul lui Moţoc vrem!” Autorităţile, văzînd că treaba e groasă, au dispus crearea unui comitet de anchetă. Ungureanu ca Ungureanu, dar trebuia oprit zambalîcul. Tăvălugul pornise, însă erau destui sceptici care considerau că autorităţile vor proceda în actul de justiţie doar cu jumătăţi de măsură şi nu vor împlini justiţia pînă în pînzele albe. Care pînze albe, dacă spălarea se făcea în lătură veche şi cu mîini murdare?! Dacă îl dă la fund şi îl scapă pe Ungureanu ăsta? Măcar că am scăpat de aşa belea, frăţicule!

Banditul Ungureanu este avansat inspector

Localnicii Mizilului, prejudiciaţi de şeful staţiei CFR, banditul Ungureanu, cereau satisfacţie deplină organelor de anchetă. Ancheta judiciară din 1927 trebuia să fie o pedeapsă exemplară pentru acest funcţionar cu comportament de tîlhar, dar şi pentru acoliţii lui. Justiţia se pornise, dar repede s-a împotmolit. Mizilenii răsuflau uşuraţi, măcar că Ungureanu a fost pus pe linie moartă, chiar dacă lucrurile arătau că va scăpa de consecinţele faptelor sale. Mai mult, circulau zvonuri că banditul a fost chiar avansat la gradul de inspector. Păi, dacă adîncimea anchetei ar fi dus la dezgroparea altor nume din umbră, nume politice grele? Pe unde ar fi scos cămaşa admirabila democraţie românească? Era de înţeles de ce totul mergea aşa, tîrîş-grăpiş. Regimul democratic al Constituţiei din 1923 şchiopăta pentru mizileni. Morala era simplă. Organele de anchetă îşi făceau datoria la presiunea străzii. Şi cum? Simulat sau, cel mult, parţial. Asta aşa, ca să vadă tot prostul că sistemul funcţionează. Mizilenii răsuflau totuşi uşuraţi de uşuirea Ungureanului, dar rămîneau prostiţi. Aveau autorităţile interes să lichideze reţeaua? Simplu. Funcţionarul corupt a fost mutat ca să se uite. Societatea mergea mai departe. Clica puterii îşi zicea în sinea ei: ne facem dreptate „prin noi înşine”. Pe fondul corupţiei, în epocă, erau inevitabile închegări de curente politice extremiste, nedemocratice, dar simptomatice pentru o astfel de stare de lucruri care nu se rezuma doar la Mizilul provincial.

1927. Şi Buzăul era furat de zeci de milioane

La doi paşi de Mizil, în Buzăul învecinat, spelunca corupţiei îşi făcea veacul după un dans curat românesc cu acorduri de mită grasă şi felurite farafasticuri politicianiste. Mare scandal! Celebrul boier local şi mare proprietar Procopie Cazotti, mînat de sentimente filantropice vizibile, a găsit cu cale, prin dispoziţie testamentară, să-şi lase averea sa din judeţ pentru construirea unui spital pentru tratarea pelagrei şi a sifilisului, boli care măcinau pătura ţărănească. Aşa a fost voinţa lui. Averea se cuvenea, după dreptate, ţăranilor. Defunctul Cazotti stabilise că doar Eforia Spitalelor Civile avea dreptul să dispună de avere pentru construirea aşezămîntului spitalicesc. Treaba simplă din pornire avea să devină mare tărăşenie. Grasă avere, nu?! De ce nu ar fi încăput pe alte mîini şi spre alte scopuri? De ce să nu fie jefuit judeţul de cîteva zeci de milioane? La aşa bănet, a tras ca musca la miere, pare-se, tocmai fostul ministru al Instrucţiunii Publice (al Învăţămîntului), d.dr. C.Angelescu, care a pus alt gînd cheltuirii groazei de bănet a răposatului Cazotti. Ce-i păsa domniei sale şi grupului său de interese că prin nesocotirea voinţei boierului filantrop era jefuit, practic, judeţul de zeci de milioane şi lăsat ţăranul beneficiar cu pelagra de o palmă pe el! Domnul Angelescu ar fi arătat, chipurile, că îndrepta sumele de bani către ridicarea unei şcoli de meserii, fapt considerat de către unii praf în ochii prostănacilor şi, mai ales, în ai ţăranilor păgubiţi. Splendidă demonstraţie de legalitate! Şi banul din pomană era prilej de căpătuială, domnilor!    

Adrian Constantin

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează