Idei şi controverse . Despre un drum prin incertitudini

uomo con mascheraS-a vorbit şi s-a scris destul de des despre faptul că discursul istoric nu poate pretinde a reconstitui „in integrum“ istoria în sine, nereuşind să propună decât nişte interpretări aproximative ale realităţii istorice. Ne aflăm oare în faţa unei neputinţe sau ne supunem evidenţei unui minim posibil?

 

Putem oare pretinde, la modul imperativ, discursului istoric, discursului despre trecutul istoriei, să fie mai mult decât o sumă de reprezentări ale istoriei în sine? Putem cere istoricului să se erijeze într-un reporter la faţa locului, care consemnează realitatea, acea stare de fapt incontestabilă a unui eveniment demult consumat? Superlativa neputinţă! Chiar şi prezent la faţa locului, ca observator direct al evenimentelor, acolo, la firul ierbii încă neveştejite de timp şi graţie unei faimoase maşini a timpului, istoricul nu ar putea fi altceva decât un colecţionar novice al unor crâmpeie de realitate, insuficiente, în cele din urmă, pentru a genera soliditatea contrucţiei de sens vizate. Până la urmă, tocmai această realitate fracţionată şi greu de cuprins într-un tot, pe care o întâlnim pe terenul studiului istoriei, ne determină perpetua noastră curiozitate şi acel fanatic deziderat de a ne explica inteligibil trecutul, un trecut atât de depărtat percepţiilor noastre directe. Acest areal obscur al geografiei trecutului sădeşte în noi acea energie care pune în mişcare motorul cunoaşterii, declanşând o irezistibilă dorinţă de înţelegere a neînţelesului. Nu ştim dacă ne propunem neapărat să înţelegem trecutul, dar suntem siguri că vrem să ne înţelegem pe noi, ca fiinţe umane, şi să ne identificăm acolo, pe axa timpului, dincolo de vitalitatea sau de decrepitudinea noastră, ca actori ai istoriei. Nu ştim iarăşi cât de mult a reuşit istoricul să îşi apropie reprezentările sale despre realitatea istorică de acea realitate în sine, dar acea nouă realitate, recreată în laboratorul minţii sale, poate pretinde a fi măcar în proximitatea unor  evenimente demult consumate, a unor realităţi trecute şi interpretate potrivit unei logici aflate mereu în schimbare.

Încă mai sunt dintre aceia care îşi propun să facă o distincţie între ceea ce numim istorie adevărată şi istorie trucată. În realitate, cine poate răspunde la întrebarea: ce este sau care este acea istorie adevărată? Cel mult, putem vorbi doar despre celelalte istorii, nişte istorii indubitabil subiective ca demers de interpretare, care sunt tributare propriei noastre logici. Dincolo de subiectivitate, începe subiectivismul şi acesta determină acele istorii trucate, care au slujit, în durata lungă a istoriei, scopurilor oculte şi perverse ale unor elite care nu au avut alt deziderat decât acela de a-şi asigura, prin ideologii elaborate, supunerea colectivă. În cinismul lor absolut, ele au considerat, generaţii după generaţii, că trebuie să administreze şi să controleze, pentru propriul profit, o fermă populată de către semenii lor. Ferma lui Homo Sapiens, devenit atât de repede un Homo Stultus, o expresie incontestabilă a supunerii voluntare.

Istoricul a fost şi rămâne până la urmă doar un copil matur. El speră cu naivitate, dar plin de seriozitate în demersul său, să determine posibilitatea identificării unei optime reprezentări a trecutului, o reprezentare care ar trebui să se apropie până la identitate de acel trecut. Istoricul poartă cu sine ceva dintr-o  enigmatică şi nevrotică nelinişte donquijotescă. O frumoasă şi atractivă nebunie autoconsimţită, dar o splendidă şi necesară nebunie. În zbaterea sa pentru a desluşi trecutul, istoricul consideră că a optat pentru cea mai bună selecţie a materialului factologic, că a reuşit să ierarhizeze corespunzător acele fapte şi că a ales cele mai bune criterii de analiză, iar la finalul acestui demers sisific, se simte îndreptăţit să elaboreze discursul său istoric. Deşi ne îndoim de reuşita sa deplină de a oferi semenilor săi fizionomia reală a istoriei aşa cum a fost, nu ne îndoim de faptul că acest demers a reuşit măcar să ne schiţeze, în linii mari, rostul nostru ca oameni în timp, ca actori incontestabili ai istoriei. Crâmpeiele de istorie, pe care istoricul le culege din negura timpului, sunt asemenea unor meteoriţi care plutesc dezordonat prin Univers, iar el încearcă să le acroşeze şi să le direcţioneze pentru a pune capăt acestei dezordini, pentru ca la finalul acestei munci sisifice să poată crea o mică fortăreaţă de coerenţă, o minusculă Galaxie de sens, o mult aşteptată certitudine.

De ce această zbatere? De ce această căutare frenetică? Poate pentru că în codul fiinţei, al personalităţii noastre ca oameni, există ceva care ne determină perpetuu să căutam şi să înţelegem neînţelesul şi să nu avem linişte ca spirit, când am avut măcar impresia că am atins acel dram de coerenţă posibilă. Această nelinişte a firii noastre este frumosul blestem care ne desparte de dobitoace şi care ne conferă nobleţe, dincolo de toate acele rămăşiţe atavice ale speciei noastre.

Independent de noi şi de capacitatea noastră de a cuprinde ceea ce este departe de percepţiile noastre directe, trecutul lasă în urma sa sumedenie de interogaţii fără răspuns şi toate acele nerăspunsuri sunt sfidate de îndrăzneala noastră de a le desluşi şi de a le releva adevărata lor semnificaţie.

În realitate, noi nu vom putea evada niciodată din acele limite ale înţelegerii, dar vom continua să credem, chiar şi antrenaţi într-un joc iluzoriu, că vom reuşi să producem măcar câteva fisuri în cuirasa inexpugnabilă a imposibilului. Şi de unde această determinare? Poate dintr-o altă capacitate proprie fiinţei noastre umane, o calitate care poartă numele de speranţă şi prin ea ne îndreptăm către un mâine, privit cu o vagă certitudine, în toată imensa lui incertitudine.

Adrian Constantin

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Comentarii  

+1 #1 INCERTITUDINIELENA 26-10-2017 15:09
Felicitari autorului, un text de o profunzime aparte, subtil, introspectiv, provoaca apetenta pentru lectura de buna calitate!
Citat

Continut recomandat