PRO CULTURA. Calatorie prin timpul trecut. Explorari in tacerea unui trecut ingropat

trecut ingropat arheologieTrecutul vegeteaza sub pamant si acolo isi pastreaza, cu intelepciune, toate tainele sale nestiute. Acolo, in maruntaiele Pamantului, stau ferecate de secole sau de milenii marirea si,  deopotriva, umilinta unor semintii, stralucirea sau cenusiul care au amprentat, pe vecie, fie destine umane singulare, fie popoare intregi. Pamantul a acoperit totul si a condamnat temporar la non-identitate civilizatii intregi, pana cand cineva va rupe aceasta tacere pentru a-i cauta intelesul si rostul. Arheologul este cel care are chemarea si vointa de a rascoli aceasta tacere si de a smulge, asemenea unui fur, ceea ce a stat ascuns vederii si ne poate vorbi despre noi, cei de altadata, despre lumi care si-au lasat candva amprenta trecerii prin timpul istoriei si apoi au acceptat surghiunul unor milenii de tacere in tenebre.

De la maruntele obiecte care zac pline de cumintenie sub colbul adunat de timp, pana la impresionantele constructii monumentale, candva embleme incontestabile ale stralucirii si ale trufiei umane, tot ceea ce au lasat semenii nostri devine un material pretios pentru a reconstitui, chiar si cu titlu partial, arhitectura unei lumi apuse, a carei fizionomie parea ca s-a sters iremediabil. Orice artefact, fie el chiar si banal, este expresia trecerii noastre prin timp, o trecere care asteapta sa fie decriptata, iar imaginatia noastra este liantul necesar pentru a oferi un plus de coerenta discursului istoric despre trecut, un discurs nu tocmai usor de a fi construit.

Mai intai, trebuie sa stii sa iti alegi intrebarile care vor face o prima bresa pe drumul anevoios al deslusirii, sa stii sa intrebi chiar si atunci cand nimeni nu iti raspunde, iar, la capatul acestui dialog, in care tu te descoperi a fi singurul interlocutor, sa iti asumi indrazneala de a gasi  raspunsurile care vor fi punctele de constructie ale unei istorii scrise. Abia atunci, istoria, trecuta  fara doar si poate prin filtrul nostru narativ, poate fi asternuta pe o fila de hartie.

Istoria astfel recompusa poate pretinde a fi macar un echivalent acceptabil al unei realitati trecute. Este pana la urma o trufie sa crezi cu adevarat ca poti atinge obiectivitatea in starea ei pura. Obiectivitatea incontestabila este asemenea unei zeitati care sta incremenita in piatra gazda si care nu raspunde niciodata aducatorului de ofranda. Acesta pleaca de langa ea cu un noian de incertitudini, intelegand, in cele din urma, ca nu ii ramane decat sa isi asume, in mod subiectiv, cautarea adevarului, chiar daca ceea ce rezulta nu este decat varianta lui de adevar.

Arheologul a fost cel care a deschis drumul si a adunat, cu rabdare, materialele reconstructiei istoriei, lovindu-se in timp de neajunsurile propriei sale imperfectiuni. El a fost protagonistul unei initieri treptate in drumul catre maturizare. In vremea copilariei sale, sapaturile erau adesea lipsite de organizare si pline de neglijenta. La inceputul acestui drum, il gasim pe aventurosul Schliemann, un teribil copil romantic. Cu toate ca multe dovezi istorice din straturile superioare au fost distruse, totusi cineva trebuia sa deschida o poarta. Cand portile au fost deschise, a aparut Troia, in toata splendoarea si monumentalitatea ei. Gratie acestei aventuri a unui pionier al arheologiei cunoastem astazi locul in care s-au infruntat candva, cu salbaticie si cu vanitatea dorintei de putere, mari razboinici, iar poemul homeric despre caderea Ilionului a depasit cumva sfera fictiunii. Aheii si troienii au capatat un buletin de identitate. Si ce daca Schliemann a lucrat ca un diletant? El si-a stimulat predecesorii sa se trezeasca si sa transforme aventura in stiinta.

De atunci, in mod treptat si sistematic, au fost inventate noi metode stiintifice de sapatura si au fost create veritabile scoli de arheologie, oferind trecutului garantia unei optime restituiri. Sapaturile au fost planificate, au fost atent analizate mostre de sol si de material, iar descoperirile au fost cartografiate si inregistrate. Un plan-grila, un profesionist marcaj al zonei si o escavatie corecta au dus la colectarea, in parametri, a artefactelor.

Dincolo de situl arheologic. In intimitatea laboratorului

 

Fragilul artefact, fragmentul degradat de scurgerea veacurilor, are nevoie de acel „medic plastician“ care sa il recompuna si sa ii ofere sansa unei noi vieti. Laboratorul este clinica in care artefactul patrunde pentru a-si recupera ceva din stralucirea si din vivacitatea formei de odinioara. Aici, in intimitatea laboratorului, magicianul restaurator petrece ore in sir menite migalei, pentru a restitui prezentului marturii ale trecutului, ce pareau iremediabil pierdute.Totul debuteaza cu o atenta despachetare a obiectelor care urmeaza a fi sortate dupa tipologie sau dupa stratul in care au fost descoperite in sit, apoi obiectele sunt curatate, urmand catalogarea lor si etichetarea cu un numar de inventar. Este o procedura stereotipa, dar necesara pentru a oferi identitate fiecarui material arheologic. Din acel moment, artefactul devine un „cetatean“ al zestrei culturale a umanitatii.

Primele inceputuri. Demult, cand pasii ne purtau pe solurile aride ale Africii…

 

Arheologul a facut posibila calatoria noastra pana departe, in lumea primilor nostri semeni. Acolo ne-am gasit prezenta noastra cu mult inainte de inceperea istoriei propriu-zise, cat si primele indicii despre universul nostru interior, despre ceea ce am fi putut gandi candva si despre cum ne-am reprezentat trecerea noastra prin timp. Este impresionant sa poti vedea, dupa cateva milioane de ani, urmele unui adult si ale unui copil si sa banuiesti emotia care a cuprins-o pe celebra doamna arheolog Mary Leakey, cand, in 1978, a descoperit in Tanzania, prin cenusa vulcanica, pasii care au purtat pe acolo doi reprezentanti ai speciei noastre. Acei pasi pierduti in negura timpului sunt pana la urma pasii nostri, pe care i-am dus mai departe si ii punem si astazi pe strazile aglomerate ale secolului al XXI-lea. Nimic diferit. Intr-un exercitiu al imaginatiei, timpul se poate comprima si pare ca ne intersectam pasii nostri, ai celor de astazi, cu ai celor de ieri si parca ne aruncam o privire plina de curtoazie.

Tot un arheolog a descoperit si celebrul exemplar de femelaaustralopitec in Etiopia si a numit-o Lucy. Vorbim aici despre acei semeni ai nostri pe care am gasit cu cale saii atribuim inceputurilor noastre, acei hominizi care au cioplit primele topoare de mana, care au folosit, in mod controlat, focul, iar mai tarziu, predecesori ai lor au modelat, fie chiar si cu stangacie, primele sculpturi, primele obiecte din lut, fildes sau os, zoomorfe sau antropomorfe.

In aceste prime acorduri ale artei preistorice, mintea artistului a imaginat intruchiparea maternitatii si a modelat un trup de femeie a carei prezenta simbolica a compus un intreg univers de semnificatii. Acele statuete antropomorfe erau menite sa exprime complexitatea practicilor unor posibile culte agrare, cruciale pentru ordinea existentei din acele timpuri. Am putea spune ca Lucy isi gaseste in actul artistic al urmasilor ei o celebrare, fiind privita ca o expresie a vietii, a nasterii si a perpetuarii a tot ceea ce este viu. La modul poetic, putem privi acele artefacte, care intruchipeaza maternitatea, ca pe niste autentice declaratii de dragoste, niste declaratii de dragoste pentru viata, depuse ca niste ofrande la picioarele eternitatii. Acele statuete feminine cu abdomenul supradimensionat poate caintr-adevar codifica misterul vegetatiei, al germinarii, al unei autentice hierogamii intre Cerul-Tatasi Geea-Mater. Poate ca Maria Fecioara a Noului Testament isi gaseste aici prima intruchipare, un prim debut preistoric, cu mult inainte de a trece prin redefiniri teologice.

 

Un pas mai departe. Printre ziduri de caramida si temple monumentale

 

Sa vorbim despre complexitate. Sa vorbim despre noi ca despre fiinta in care s-a sadit orgoliul si nemultumirea de sine, masura si, nu de putine ori, absenta masurii. Am mers mereu mai departe si nu ne-am limitat la o vietuire simpla si stereotipa. Am lasat in urma adaposturile temporare din grote ascunse si colibele satului preistoric si am ridicat, cu satisfactia implinirii, zidurile inalte si portile somptuoase ale orasului. Orasul, cu primele sale trame stradale, cu templele sale si cu alte edificii care ne satisfaceau orgoliul de sine si ne implineau confortul, a aparut la orizont. Paseam cu adevarat pe drumul istoriei. Acolo, in perimetrul marilor orase ale Orientului, dreptatea si nedreptatea au capatat contur. Pacea si razboiul au intrat in competitie, iar mai marii acelor civilizatii isi aratau mila sau nestapanita cruzime dupa bunul plac, in numele unei ordini pretins dictate de o ratiune superioara, de dincolo de ei.

In goana nebuna dupa prestigiu, mari suverani si-au purtat popoarele lor fie spre victorie, fie spre lanturile sclaviei. Templele marilor orase ne vorbesc despre elogiul adus unei ordini divine, pe care suveranii seculari au stiut sa o faca un auxiliar al puterii lor, iar aceasta ordine s-a dovedit imbatabila peste milenii. Ziguratul din Ur, inchinat lui Nanna, comunica posteritatii forta unui rege care se voia ordonator al alcatuirilor terestre, sub protectia unei entitati din spatiul celest, iar masivele piramide de la Gizeh sunt si ele expresia plinatatii de sine a unor suverani care isi desavarsesc aviditatea de putere prin a se intitula zei vii, zei incarnati fara de mijlocitor, coborati printre nomarhii si felahii lor cu fetele arse de soarele desertului. Peste timp, in Parthenonul Atenei, grecul a reusit sa imbine magistral sentimentul religios cu arhitectura, garantand privitorului, peste milenii, sansa de a aprecia maiestria si gustul estetic, dus pana la sublim, ale unor mari sculptori ai Antichitatii. Demne de mentionat sunt si marile temple din Cambodgia si India, unde, in incarcatura lor arhitectonica, citim complexitatea unei lumi tainice, ferite de privirea neinitiatilor, desprinsa din textele sacre ale Vedelor si ale Upanisadelor.

 

Calatorie in lumea lui Thanatos

 

Alaturi de arheolog, am patruns in tacerea stranie a edificiilor funerare. Am explorat mastabalele si camerele funerare din piramidele Egiptului. Am facut-o dincolo de temerile create de povesti terifiante despre mumii ucigase, care prind viata pentru a pedepsi indrazneala celui care a comis sacrilegiul de a viola intimitatea defunctului. Netulburati de fantasme si blesteme cumplite, cercetatorii au descoperit celebrul mormant al lui Seti I, din Valea Regilor, unde suveranul a fost pregatit minutios pentru marea calatorie in viata de dincolo, asteptand, peste timp, clipa reincarnarii promise. In Irlanda, la Knowth, am coborat prin coridoare subterane din piatra cioplita, spre mormant, iar in Anglia am vazut edificiile funerare din lespezi de granit verticale, acoperite de lespezi imense, peste care se ridica un tumul impozant. Grecii ne-au lasat tolosul, iar China ne-a fascinat cu razboinicii ei de teracota, meniti a fi gardieni ai mormantului suveranului in viata de dincolo. La Roma, in centrul unui imperiu care a modelat lumea, am gasit catacombele primilor adepti ai lui Hristos si am citit in aceste refugii o existenta tragica, aflata sub semnul clandestinitatii, in asteptarea mantuirii promise.

 

Pierduti sub ape. O pledoarie pentru drumul catre acasa

 

Arheologia subacvatica ramane o provocare imensa. Apele au acoperit candva locuri care au apartinut odata uscatului. Trecutul sta inca sub ape si asteapta sa fie ridicat din adancuri. Sub ape au ramas ambarcatiuni, porturi sau chiar portiuni din centre urbane, care, odinioara, au pulsat de viata si au animat existenta unei lumi aflate intr-o febrila miscare. Arheologul s-a vazut tentat sa exploreze si acest spatiu si sa isi adapteze tehnicile de sapatura folosite la suprafata, sa le perfectioneze si sa le faca viabile. Atat echipamentele folosite pentru ridicarea artefactelor, cat si cele de scufundare au fost proiectate pentru a permite specialistului colectarea, in parametri optimi, a artefactelor de sub ape. Fotografiile subacvatice au venit sa surprinda realitatea din adancuri, inregistrand detaliile escavatiilor, grila de escavatie a ajutat arheologul sa inregistreze corect situl in care au fost descoperite artefactele si, ulterior, acestea au fost pregatite sa porneasca in calatoria catre lumea de la suprafata. La finalul acestei calatorii, marturia trecutului si-a gasit locul in vitrina si, cu o privire plina de multumire de sine, s-a infatisat privirii noastre.

 

In vitrina unui spatiu muzeal

 

Orice artefact al trecutului isi gaseste finalitatea prin expunere si sensul, prin a fi in proximitatea privitorului. El ne comunica, plin de eleganta, chemarea estetica spre frumos. Este o invitatie la surprinderea formei si a semnificatiilor pe care le poarta cu sine. El este pentru omul contemporan si ispita de a evada din universul cotidian stereotip, de a oferi acestuia sansa de a se apropia de un trecut insuficient deslusit, trecut care tinde sa se dezvaluie si sa capete coerenta. Artefactul invita, in cele din urma, la un exercitiu intelectual, exercitiul cunoasterii, care sadeste in privitor nestapanirea de a sti. Aceasta nestapanire de a sti aristocratizeaza personalitatea umana, o face mai plina de sine si ii confera sens.

In fata unei vitrine mobilate cu aceste dovezi ale trecutului istoric, privitorul isi va putea manifesta intreaga traire a primului contact. Ca dintr-o strafulgerare interioara, apare o reactie. Este incitata apoi implicarea afectiva, declansand indubitabil complexul mecanism al gandirii si, astfel, zestrea noastra informationala isi mai adauga o achizitie pe care o asaza, in mod calculat, in sediul memoriei.

Este o realitate faptul ca actualmente functiile unui muzeu trebuie sa raspunda unor provocari mult mai complexe in raport cu omul contemporan. Muzeul trebuie sa isi identifice capacitatea mereu perfectibila de a se defini si redefini si poate chiar sa procedeze la demararea unui proces de reengineering pentru a se pozitiona performant atat in ceea ce priveste oferta expozitionala, cat si in ceea ce priveste consumatorul de cultura, in toata diversitatea lui. Mai mult decat atat, muzeul poate si trebuie sa fie acel pilon activ, pentru a contracara deculturatia lumii noaste, o adevarata epidemie care a cuprins umanitatea in epoca globalizarii si care a dus la golirea de continut a valorilor si a sensurilor civilizatiei. Sunt acele valori pe care nu putem si nu avem dreptul sa le pierdem. Golul ramas in urma ar fi ireparabil si ar stopa pulsul de viata al urmasilor lui Homo Sapiens. Intregi capitole de istorie, in care specia umana a luptat efectiv pentru A FI, ar deveni zadarnicie. Purtam cu noi, deopotriva, vointa de a trai si delasarea. Nu ne ramane decat sa alegem.

 

(Adrian Constantin IN CAUTAREA LUMII DE IERI in „Museum“, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“, nr.7 – 8, 2016, Bacau, pp.86-90 – selecţii din materialul publicat)

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Comentarii  

0 #1 apreciereNo name 25-05-2017 09:51
Felicitari!
Citat

Continut recomandat