Proiect de Țară (I) - Șef peste spioni, alergic la ”varză”

Alexandre de MarenchesPrin septembrie 2016, Președenția și-a dat seama că România are nevoie de un masterplan, de un ”Proiect de Țară”. Soluția: s-a înființat o Comisie care să-l elaboreze. După cum zice și Legea lui Kettering: ”Daca vrei să omori orice idee în ziua de azi, formează o comisie care să lucreze asupra ei”.

 

Tevatura a generat un efect pervers: toți plictisiții țării ăsteia (și nu sunt puțini) au început să prezinte propriile Proiecte de Țară. Nu conta nici viziunea și nici expertiza; ci doar fantezia, tupeul, mediatizarea și audiența. Un fel de masturbare intelectuală a unor orgolii nejustificate de nimic.

La un moment dat începusem să ne întrebăm dacă nu cumva numărul de propuneri va depăși populația României. Părea că fiecare are un proiect, mai mult sau mai puțin personal. Și, tipic românesc, fiecare tindea să reinventeze roata, adânc marcat de sclipiri de geniu.

În cele ce urmează nu vom însăila un nou ”Proiect de Țară”: sunt deja prea multe, prea inutile și prea degeaba. În schimb, am identificat o metodă de a face lucrurile ”să meargă”. Nu ne aparține; e o preluare. Și mai important: a fost încercată în medii dure ale lumii reale și a dat rezultate.

O legăm și de o ciudățenie: noi am identificat-o într-o lucrare europeană de memorialistică. Însă schema apare independent și într-un film hollywood-ian, o adaptare după niște evenimente dramatice determinate de reforma sistemului penitenciar din SUA. Dar despre acest aspect, în episodul II.

                                                                           *** 

 ”Consiler de taină al puterii” este o carte-interviu realizată de jurnalista Christine Ockrent cu fostul director general al S.D.E.C.E1 (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj - serviciul de informații externe francez) între anii 1970-1981, Contele Alexandre de Marenches. Traducerea lucrării a apărut în anul 1992 la Ed. Humanitas, București. Stocul este demult epuizat; suntem de părere că ar trebui reeditată.

Sub multe aspecte, ”Consiler de taină al puterii” este o lucrare profetică. Nu într-un mod mistic, dimpotrivă. Este dovada vie că analiza informațiilor relevante poate genera previziuni și proiecții 100% valabile.

”După câtva timp, Pompidou mi-a transmis că dorea să mă întâlnească. M-am dus la el. M-a întrebat: ”De ce nu aţi venit să mă vedeţi în ultimii ani?” I-am spus adevărul: ”N-aveam nimic să vă cer”. După un mo­ment de tăcere, cu un aer trist, a spus: ”Sunteţi singurul...” A adăugat apoi: ”Un om ca dumneavoastră, devenit om de afaceri, ar trebui să servească din nou statul”. […]

            Cu altă ocazie mi-a spus : ”Ar mai fi ceva, dar este o «misiune imposibilă». Este foarte grea şi nu vreau să v-o propun, pentru că îmi sunteţi prieten”.

            Asta m-a aţîţat. La cuvintele ”misiune imposibilă” am ciulit urechile. I-am răspuns: ”Mă interesează. Misiune imposibilă? Găsesc că e pe măsura mea”.

            A luat un aer extrem de serios. S-a înfundat în fo­toliu şi mi-a spus: ”Ei bine, este vorba de serviciile speciale”. […]

            Am reflectat un an la propunerea domnului Pompidou. El fusese ales preşedinte al Republicii la 16 iunie 1969. Puţin mai târziu mi-a mărturisit: ”Nu reuşim. Serviciul nu merge. Şeful meu de stat-major particu­lar îmi spune că nu este nimic de făcut, că trebuie să

punem Serviciul în stare de «extincțiune» şi să pornim din nou de la zero”.

            Tocmai atunci se terminase afacerea Ben Barka. I-am răspuns: ”D-le preşedinte, nu am nici o părere în legătură cu asta. Dar, dacă-mi daţi un răgaz, să zi­cem câteva săptămîni, voi încerca să-mi fac una”.

            Aveam câţiva prieteni, camarazi de război, în Ser­viciu. Am făcut împreună cu ei un tur de orizont. M-am întors la dl. Pompidou şi i-am spus: ”Domnule preşedinte, mi se pare imposibil să puneţi serviciul în stare de «extincțiune» pentru că atunci n-aţi mai dispune de nimic. Tabloul dumneavoastră de bord ar fi incomplet. Nu cred că vă puteţi permite aşa ceva. Soluţia este să operaţi o reformă profundă în rândurile lui. Ar trebui ”retopit” (este un termen care s-a folosit mult după aceea) pentru a-l curăţa de impurită­ţile apărute în aceşti ultimi ani”.

            O. (Christine Ockrent - n.n.) - Apărute, de unde?

            M. (Alexandre de Marenches - n.n.) - Erau tot soiul de oameni în serviciile secrete: zece, cincisprezece mii de persoane... Unii figurau că funcţionari, alţii nu chiar... etc. Diferite bisericuţe, partide politice, organizaţii de tot felul îşi plasaseră acolo oamenii. […]

            Numirea mea a fost păstrată în secret până în ultimul moment. A fost dată publicităţii după un consiliu de miniștri. Nici chiar ministrul apărării de atunci n-a fost anunţat docât cu câteva ore înainte, astfel că toată lumea a fost surprinsă, ba chiar şocată, atât în inte­riorul cât şi în afara Serviciului. Am sosit la ora nouă dimineaţa la cazarma Tourelles, în arondismentul XX.

            Aveam în buzunar o listă, scurtă, dar importantă, cu funcțiile pe care le ocupau un anumit număr de oameni. […]

            Deci, în ziua sosirii mele, am convocat un număr de persoane care erau pe lista mea şi le-am mulţumit...

            O. - Cum aţi stabilit această listă ?

            M. - Printr-un anumit număr de contacte şi an­chete pe care le făcusem timp de un an. Ştiam unde trebuie să lovesc şi care erau oamenii pe care trebuia să-i dau afară. Existau aici mici bisericuţe care au fost pulverizate în dimineaţa aceea, practic în două ore. Au fost decapitate, în vechiul sens al cuvântului.

            În orele şi zilele care au urmat am primit amenin­ţări cu moartea: ”N-ai să stai aici nici o săptămână..”, ”Îţi vom veni de hac...” etc. Printre cei care ocupau posturi importante în Serviciu erau câţiva oameni re­dutabili. Dilema: eu sau ei? Şi am fost eu, după cum puteţi constata.

            O. - Redutabili... adică?

            M. - Anumite sectoare ale Serviciului funcţionau extrem de prost: în anturajul meu Serviciului i se spu­nea ”varza”. Atâtea pături, straturi se acumulaseră aici de-a lungul anilor, ca în geologie, încât nu exista nici un fel de unitate. Serviciul nu făcea decât să lupte împotriva Ministerului de Interne şi mai ales împotriva D.S.T.-ului care, la rându-i, răspundea cu aceeaşi mo­nedă. În cursul acestor războaie tribale, pe care noi francezii le adorăm, pierdeam o energie şi un timp preţios, când ar fi trebuit să ne concentrăm asupra misiunii Serviciului, care consta în culegerea de infor­maţii în străinătate. Li s-a reproşat D.S.T.-ului şi S.D.E.C.E., ani de zile, că se războiesc. Şi pe bună dreptate.

            Una din primele măsuri pe care le-am adoptat, bineînţeles, cu acordul preşedintelui Republicii, a fost să curăţ Serviciul de ”iscoade”. Un serviciu de infor­maţii este în primul rând un serviciu de stat. Nu concep ca în Serviciu să existe oameni care, pretextând că se ocupă de informaţii, să facă pe de lături micile lor afaceri, mai mult sau mai puţin dubioase. Asemenea oameni tebuie eliminaţi imediat.

O. - Şi aţi reuşit ?

M. - Nu există o mie şi una de politici. Există numai politica de stat, a Franţei, pe care directorul general, în concepţia mea, este însărcinat s-o aplice. Dacă nu este de acord cu această politică, atunci s-o spună, iar dacă cineva vrea să-i forţeze mîna, are în­totdeauna la dispoziţie ultima sa armă: demisia.

După mai multe discuţii cu dl Pompidou, pentru care aveam o prietenie deferentă şi o mare admiraţie, i-am cerut puteri depline. Sun Tzî mi-a întărit această idee, foarte veche şi foarte nouă, că războiul nu este o afacere clasică, ci globală. N-a spus el oare: ”în ge­neral, a comanda mulţi oameni este acelaşi lucru cu a comanda câţiva. E o problemă de organizare”?

Într-o zi i-am spus preşedintelui Pompidou: ”Vedeţi, domnule preşedinte, încrederea în proporţie de nouăzeci la sută nu este suficientă. Am nevoie de sută la sută”. Altfel nu trebuie să te implici, pentru că este o meserie dificilă. În timpul altei convorbiri i-am mai spus: ”Domnule preşedinte, doresc să pot angaja pe cine vreau şi să concediez pe cine vreau”. El mi-a spus: ”Da”. Altminteri, ar fi fost imposibil să-mi asum această sarcină. Mă găseam în faţa unui muşuroi de termite înălţat câţiva metri deasupra solului, dar care avea şi o parte subterană. Când nu eşti de-al casei şi vii din exterior ca să faci ordine, nu-i o treabă prea comodă”2.

V.I.M

  (va urma)

Note:

1. S.D.E.C.E  - Service de Documentation Extérieure et de Contre-Espionnage (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj) - fosta denumire a serviciul de informații externe francez.

2. Christine Ockrent, Comte de Marenches - Dans la secret des princes, Ed. Stock, 1986. Tradusă în lb. română la Ed. Humanitas, 1992, cu titlul: Consiler de taină al puterii; pg. 90-95; selecțiuni.

Credit foto (Alexandre de Marenches): Wikipedia; andreig40via flickr

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Continut recomandat