Femeile, licenţiozitatea şi online-ul

femei FB RepublicaSă aruncăm o privire aleatoare peste câteva comentarii (reale) ale unor fete la fotografiile altor fete. Universalitatea replicilor face inutilă menţionarea sursei (numele sunt inventate): „Eşti superbă, Luiza” (cu răspunsul „Mulţumesc, Corina, eşti o dulce”); „Prinţesa mea” (cu răspunsul „Miss u, Georgiana. Hugs & kisses”); „Maria, frumuseţe, tu înfloreşti pe zi ce trece. Besos” („Te sărut, draga mea.”); „O femeie gingașă cu suflet de aur!” („Hi hi hi :* :* :*”); „Eşti frumoasă ca un înger, Alinuța.” („Te pup din toată inima, iubita.”)...

 

Să facem un efort de imaginaţie şi să presupunem că aceste comentarii au fost făcute de nişte bărbaţi la fotografiile altor bărbaţi. Să vedem ce rezultă: „Eşti superb, Vasile” („Mulţumesc, Anton, ești un dulce”); „Prinţul meu” („Miss u, Gheorghe. Hugs & kisses”); „Marine, frumuseţe, tu înfloreşti pe zi ce trece. Besos” („Te sărut, dragul meu.”); „Un bărbat gingaș cu suflet de aur!” („Hi hi hi :* :* :*”); „Eşti frumos ca un înger, Alinuțu.” („Te pup din toată inima, iubitu’.”)

Ne-am format o idee? Cât de cât?

Pare evident că ce e natural pentru un gen, e forţat şi ridicol pentru celălalt. Nu ilegal, nu detestabil. Doar ridicol.

Însă tendinţele egalităţii de sex, care constituie pecetea epocii noastre, au impus ici şi colo o migraţie a preferinţelor femeii către mijloacele masculine de exprimare, ca metodă de impunere a propriei personalităţi în cadrul societăţii, văzută ca lume a bărbaţilor. Aceste instrumente, justificate în măsura în care se subordonează unui impuls natural împotriva tabuurilor sociale, sunt mai ales o manifestare resentimentară împotriva stereotipiilor şi moştenirii puritane (de pe vremea bunicii).

Fapt vizibil şi în mediul online.

Multe bloggeriţe şi-au însuşit modalităţile de limbaj specifice, până deunăzi, bărbaţilor (socotiţi a fi mai din topor şi mai puţin caşti în conversaţii), încercând a deveni, prin expresiile împrumutate de la aceştia, ce era Coco Chanel când a lansat moda pantalonilor sau Diane Keaton în „Annie Hall”, când, purtând cravată, vestă şi pantaloni largi, a dat naştere unui trend vestimentar de succes printre femei.

Asemenea, aceste George Sand postmoderniste, adeptele scrisului feminin cu inserţii stilistice „cojones”, îşi îmbracă scrisul în „haine bărbăteşti”, cu pantaloni de vânătoare, cizme şi şapcă, fumează ţigări de foi şi-şi primesc cititorii pe blog cu un mic pumnal la centură: sunt amazoanele cuvântului scris. Însă, dacă scriitura câtorva (le numeri pe degete) vădeşte talent, inteligenţă şi ironie, a restului e menită doar să şocheze, cam în felul în care lumea literară şi mondenă pariziană a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea se scandaliza de ţinuta autoarei romanului „Indiana”. Ele înlocuiesc lipsa ideilor personale şi faptul că, în mare, „nimic nu au a spune”, cu un aflux de vulgarităţi altoite pe subiecte în vogă care, pe fundalul unei atitudini de frondă, creează un contrast voit cu poziţiile adoptate, pigmentate cu înjurături şi maimuţăreli rebele.Tematic, „alocuţiunile” lor sunt conectate la un discurs social progresist, ȋnsă adesea formulat provocator, astfel că, în acelaşi timp în care susţin că, într-o democraţie veritabilă, familia tradiţională e un subiect fumat şi te invită să urmăreşti o piesă de teatru despre traumele vaginului sau să contribui cu doi euro la modernizarea unui spital de copii, ele îşi bagă şi îşi scot şi se zborşesc asupra oricui se dezice de punctul lor de vedere sau nu se subordonează propriului cod moral şi social.

Însă, pentru ele, limbajul frust prin intermediul căruia se exprimă despre subiectele cele mai incomode e, înainte de toate, dovada că nu se împărtăşesc din rigiditatea, prejudecăţile şi formalismul turmei de sex feminin. Pentru că nu orice femeie are curajul să abordeze subietele delicate pe care le dezbat ele, nu orice femeie are curaj să le analizeze prin prisma paradigmelor la care fac apel şi, nu în ultimul rând, nu orice femeie are talentul şi priceperea de a discuta subiectele respective cu lipsa de inhibiţii cu care o fac dumnealor. Îndeosebi afirmaţiile expuse într-un limbaj peremptoriu şi împănate cu expresii tari au căpătat lustrul distinctiv al unui blazon de care se folosesc cu mândrie de câte ori au ocazia. Cel mai la îndemână e felul în care vorbesc despre sex. Orice referinţă la el sau orice mic „eseu” pe tema asta probează o relaxantă şi duioasă lipsă de pedanterie, o dezinvoltură specifică starurilor porno când li se înmânează premiul AVN pentru cel mai bun rol principal într-o producţie XXX. Să nu se deducă, totuşi, că ar vorbi despre sex că se plictisesc! Nu, ele sunt artiste. Şi cum e artistul: pătimaş, nu pune zălog cuvintelor spre a reda simţăminte şi idei printr-un convenţionalism îngrijit, de pension. Ele vorbesc cum picta Pollock, răbufnesc într-o clipită. Rezultatul: minunate opere de agăţat pe blog şi facebook. Şi cum se mai apucă ele să adune pe claviatura tastaturii, sub deştele vibrând deopotrivă de indignare şi patimă pedagogică, răspunsul la problemele cotidiene ce le apasă pe femei!

SURSA:Republica.ro

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează