FOTO –VIDEO ULTIMA ORA - BAROUL BUZAU in DOLIU. S-a stins din viata cunoscutul avocat MARCEL CUCURUZAC. Vezi aici ultimul interviu acordat si marele sau regret

Marcel CucuruzacLumea judecatoreasca din Buzau este in doliu, in aceasta noapte, pe pat de spital, s-a stins din viata cunoscutul avocat Marcel CUCURUZAC. Poate cel mai cunoscut avocat din Buzau, celebru mai ales prin reprezentarea in dosarul „Tigareta II”, s-a stins din viata la doar 59 de ani dupa o lunga si grea suferinta in urma unei boli necrutatoare. Dupa ce a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universitații

„Alexandru Ioan Cuza” din Iasi a lucrat 14 ani ca procuror la Nasaud si la Buzau. Din 1996 a intrat in avocatura, la scurt timp devenind celebru pentru ca a fost aparatorul colonelului Truțulescu din celebrul scandal Țigareta II. Este cel mai de succes avocat din Buzau, vorbeste deschis despre sistemul de justiție dar are un mare regret, ca nu stat niciodata la tribuna imbracând roba de judecator. Puţini au realizat ca este vorba despre avocatul Marcel Cucuruzac, pe care tânara generație de breasla il dezamageste, afimând ca in profesia de avocat onorariul nu este un scop in sine ci rezultatul unei munci asidue. De Darabani, in afara de familie il mai leaga puține lucruri, desi spune ca vine mereu cu placere si nu atât de des pe cât si-ar dori. Darabaneni.ro va prezinta in continuare un interviu maraton cu avocatul Cucuruzac care face un apel prin intermediul publicaţiei online a oraşului pentru organizarea unei intâlniri cu foştii sai colegi de liceu.

"Domnule Marcel Cucuruzac, care sunt începuturile acestei cariere care v-a adus de pe malul Prutului să practicați avocatura la Buzău?

Începutul începutului înseamnă 25 decembrie 1957. Sunt născut la Darabani, în ziua de Crăciun. Toată școala inclusiv, liceul l-am făcut la Darabani. Am dat la facultate şi nu am intrat în primul an. Nici nu mă omorâsem eu cu învățatul. Am făcut armata întreagă, un an și patru luni la Cluj-Napoca, un capitol despre care nu prea vreau să-mi amintesc. La final am dat admitere la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași unde am și fost admis în 1978. În anul în care eu am intrat, doi consăteni terminau facultatea: David Smochină care este judecător la Tribunalul Botoșani și Mihai Cliveți care este avocat în Bacău, fratele profesorului universitar.

În 1982 am terminat facultatea şi am luat post de procuror la Năsăud. Tot în acel an m-am căsătorit cu o colegă care a primit post tot la Bistrița. Ea a fost colegă cu actualul șef al Curții Constituționale, Augustin Zegrean. Nu am stat mult la Năsăud pentru că fosta soție mi-a născut două fete gemene în 1983, și a trebuit să ne retragem undeva. Planurile erau să ne mutăm undeva unde găsesc post pentru mine, și ne gândeam ori la Buzău, ea fiind de aici, ori la Botoșani sau Suceava, eu fiind din Darabani. Întâmplarea a fost să apară prima dată post la Buzău și am venit aici, de unde nu am mai plecat niciodată. Am lucrat procuror până în 1996. În 1995 mi-a decedat soția și nu mai reușeam să mă mai descurc, iar anul următor am demisionat din Procuratură și am intrat în avocatură. De atunci profesez ca avocat aici la Buzău.

Să revenim puțin din nou la copilărie și la anii de școală, la prieteni. Ce amintiri vă vin acum în minte din acea perioadă?

Astăzi este greu de realizat, dar să știi că generația mea, cea în care eram copii prin anii ‘70, cred că am avut o copilărie foarte frumoasă. De ce am ales Dreptul nu pot să-ți spun exact. La liceu am făcut secția reală și am avut înclinații spre matematică la început, am ajuns și la olimpiada județeană. Acest lucru s-a petrecut prin clasele a VIII-a și a IX-a, după care s-a schimbat profesorul și nu mi-a mai plăcut. Am făcut cu domnul Pintilii, apoi cu domnul Buruiană, iar schimbarea aceia de profesor pe mine ca și copil m-a bulversat puțin și m-a făcut să mă las de matematică. Mi-a plăcut foarte mult și am fost foarte bun la Istorie și la Geografie și probabil, treaba cu Dreptul de aici a plecat. La vremea aceia istoria era obiect opțional la admitere la Drept, puțini erau cei care alegeau să dea examen la acest obiect pentru că era greu, față de alte precum elemente de drept administrativ sau economie politică. Eu am ales să dau examen la istorie și am fost printre puținii care am ales acest obiect și printre și mai puținii care am luat notă mare. Nu pot să spun că m-a îndrumat cineva, la noi lumea era cam izolată și nu prea înțelegea lucrurile acestea. Nu pot să leg de vreo amintire concretă sau de vreo întâmplare concretă ideea de a da la Drept. Cred că am căutat ceva care să nu fie matematică și fizică, cu toate că fizica am făcut-o cu domnul  Arnăutu, care a fost un om extraordinar. Eram sigur însă, că nu o să îmbrățișez o carieră de profesor, deși aveam darul vorbirii, dar cu această profesie aveai perspectiva clară să te înfunzi pe undeva pe la țară. Terminând Dreptul aveai șanse mari să ajungi într-un oraș, pentru că instanțe, Judecătorii sau Tribunale existau doar la orașe. Puteai să ajungi jurist la un CAP în ultimă instanță, dar asta dacă erai ultimul din an. Dacă terminai în prima treime a listei, obligatoriu luai post de procuror sau judecător. Dacă stau bine și mă gândesc, cred că acesta a fost principalul aspect avut în vedere.

Profesor de istorie l-am avut pe domnul Huțanu, unul din marii profesori ai liceului și căruia îi port o amintire frumoasă. Eu am prins generația veche de profesori ai liceului, cu domnișoara Anisii, cu domnul Huțanu, domnul Bejinaru, domnul Pintilii. L-am prins chiar și pe domnul Anichitoaie, care venise atunci în primul an la Darabani, am făcut și cu profesorul de geografie Iftincăi, cu domnul Mihăescu la chimie, domnul Ciobanu la Biologie, cum spuneam generația „de aur” a profesorilor. A fost atunci o perioadă de vreo 15 ani în care Darabaniul a avut cei mai buni profesori ai săi, sau cel puțin cât am cunoscut eu situația. Nu vreau să se supere nimeni acum, dar pentru acele vremuri erau niște profesori extraordinari. Erau foarte respectați, chiar și la Botoșani, şi pe județ, nu doar la nivel local.

Pe ce segment al Dreptului v-ați specializat?

Lucrând 14 ani ca procuror, am rămas pe penal, în principal. Dacă am o obligație mă ocup și de dosare civile. În general mă ocup de dosare penale și foarte mult de dreptul comercial, nu este o materie grea și mai lucrez mult în contencios administrativ și civil. Nu mi-au plăcut niciodată tot ce înseamnă divorțuri, partaje, le-am evitat cât am putut. De asemenea, nu m-am băgat în ceea ce înseamnă restituiri de proprietate, retrocedări, etc. Mi-au displăcut de la început și nici nu am aprofundat legislația respectivă. Mi-am propus să nu intru pentru că este multă mizerie în domeniul acesta.

 

„...Am fost singurul procuror din țară cu 8 ani vechime care nu eram mebru de partid”

Ca procuror ați fost și un observator atent al societății atât înainte de 1989 cât și după. Dacă am face o comparație din perspectiva infracționalității, când aceasta a fost mai mare?

Nu sunt diferențe mari la noi în ceea ce privește starea infracțională, singura diferență era că nu se mediatiza înainte de 1989. Noi, cei din branșă, după statistici vedeam mereu cum evoluează starea infracțională, și am văzut și după 1990. Ca număr, nu sunt diferențe majore. Acum au apărut o serie de  infracțiuni specifice economiei de piață, precum evaziunea fiscală, dar per total suntem cam la același nivel. Însă, lumea o să rămână surprinsă, înclin să cred că înainte de 1989 se făcea o justiție mai echitabilă decât acum, nu știu care este explicația. O fi de la calitatea oamenilor, de la pregătire, nu știu, dar cert este că se făcea o justiție mai echitabilă pentru om decât acum. Îți spun asta, pentru că deși am lucrat în sistem, nu am fost membru de partid niciodată. Probabil în 1989 am fost singurul procuror din țară cu 8 ani vechime care nu eram mebru de partid.

Cum ați evitat acest lucru?

Pur și simplu nu m-a întrebat nimeni. La noi la Procuratură, odată pe an participam și eu la o ședință de partid și asta era prin luna ianuarie. La aceste ședințe se discuta bilanțul pe anul care se sfârșise și acolo se făceau cele mai aspre critici. Acest lucru nu mi-a plăcut. Nici nu aveam eu idei de preamărire și nici nu prea aveai cum atunci, pentru că nu puteai să ai funcție de conducere dacă nu aveai opt ani vechime. Acum se dau derogări pentru oricine, atunci erau lucrurile mult mai așezate sub aspectul acesta.  Dacă nu aveai opt ani vechime nici nu te gândeai că vei obține funcție de conducere, iar eu chiar în 1989 aveam 8 ani în sistem. După Revoluție am auzit tot felul de lucruri de la colegi din țară, și chiar de aici de la Buzău cum că s-au făcut membri de partid că nu-i primea la facultate. La mine în familie nici mama nici tata nu au fost membri de partid. Fratele mai mic a fost obligat să se facă membru de partid prin 1987, pentru că era la Şcoala de ofițeri de la Băneasa și era o condiție obligatorie, iar fratele mai mare a fost tot așa pentru că era ofițer în armată și li s-a impus. Eu nu am fost, și nu că aș fi avut atitudini împotriva regimului, era și greu să lucrezi în Procuratură și să fii împotrivă, acum a-și  putea spune orice. Ar fi un nonses acum să spun că am fost împotriva regimului și că lucram în Procuratură.

„În momentul de față, în România, un judecător sau un procuror nu răspunde în fața nimănui pentru soluțiile pe care le dau”

Având în vedere experiența d-voastă, vă rog să-mi spuneți dacă dea lungul carierei, și îndeosebi înainte de 1989 ați întâlnit situații când un judecător a dat o hotărâre care a evitat litera strictă a legii, mai ales în cazul infracțiunilor împotriva statului?

Nu aș putea spune că m-am întâlnit cu astfel de infracțiuni în cariera mea. Nu erau nici prea dese. Dosarele atunci se făceau mai temeinic ca acum. În această situație, dacă lucrurile erau bine demonstrate, atunci era greu ca judecătorul să greșească. Acum rămânea la latitudinea lui să aprecieze pedeapsa. Atunci, ori ca judecător, ori ca procuror, îți era efectiv frică. Oricând putea să te dea afară cineva. Dacă greșeai flagrant sau aveai o abatere care nu le convenea, te îndepărtau cu un singur telefon. Această formă de răspundere nu mai există din 1990 în justiția română iar acest lucru crează o problemă. Unele persoane, efectiv neavenite, care ajung procurori sau judecători, uneori din întâmplare, pentru că și examenele astea parcă sunt făcute să promoveze tocilari. După ce intră în sistem unii se cred niște mici dumnezei. De aici ajung să se întâmple tragedii. În momentul de față, în România, un judecător sau un procuror nu răspunde în fața nimănui pentru soluțiile pe care le dau. Răspund doar în cazul în care cineva arată că au dat soluția interesat, în rest, oricât de greșită ar fi soluția respectivă nu răspunde deloc.

De aceea afirm în cunoștință de cauză că ce se întâmplă la ora actuală în justiție pe de o parte este o mare nenorocire, pe de altă parte o mare tragedie. Dar nu interesează pe nimeni acest lucru. Înainte de 1989 justiția era mai echitabilă pentru oameni. Partidul nu prea se băga. Avea o formă prin care își proteja oamenii dacă vroia, dar schema era simplă. Oricine era membru de partid atunci și făcea vreo nenorocire, trebuia să ceri aprobare ca să-l trimiți în judecată sau să-l arestezi. Făceai o informare și în câteva zile venea răspunsul, în 95% din cazuri erau pozitive. Dacă totuși partidul nu vroia ca acel om să fie trimis în judecată nu-ți dădea aprobare, și atunci dosarul zăcea undeva într-un sertar la șefu. În rest, alte ingerințe nu cunosc, cât am lucrat eu până în 1989 nu mi-a spus nimeni niciodată să dau o soluție anume.

Ați simțit vreodată că vă exercitați profesia într-un mediu ostil, fiind mereu supus presiunii altor instituții? Cum ați colaborat cu Securitatea în anchete?

Nu, în mod clar nu. Eu am fost mai rebel, mai independent. Nu am avut nici un gen de raport de serviciu cu Securitatea. Ei, în general, lucrau cu justiția militară, nu cu cea civilă. Dacă s-a întâmplat vreodată ca unei persoane să i se însceneze vreo infracțiune de drept comun, în realitate fiind vorba de altceva, cred că nici nouă nu ni se spunea. Venea dosarul de la secția de Miliție dar nu ni se spunea. Nu știu procurorii șefi ce știau, dar nouă nu ni se spunea. Pe vremuri se întâmpla ca șefii să mai sugereze soluții, și acum se întâmplă, dar, în general, își permiteau cu procurorii mai slabi. Nici atunci nu erau toți uniform pregătiți, unii erau mai bine, alții mai puțin și se mai întâmpla.

Ați fost un procuror căruia i-a plăcut să răspundă la provocări, ați căutat mereu să vă implicați în cazurile cele mai dificile?

Ca procuror nu te implici mereu în cazurile în care vrei tu, ci ți se repartizează. Înainte de 1989 eram repartizați pe sectoare. Eu răspundeam de Poliția Municipiului Buzău, era și cel mai mare sector de activitate. Dar oricând un dosar care venea din sectorul meu putea fi repartizat altui procuror. Toate dosarele ajungeau în mapa procurorului șef iar el dădea rezoluții de mână cine să soluționeze. Chestiunea asta a ținut mult după 1989. Eu am lucrat mai mult pe supravegherea urmării penale. Au fost multe nenorociri, de la furturi la tâlhării sau delapidări. Nu am lucrat pe omoruri pentru că erau de competența Parchetului Județean, nu a celui local. Am fost la câteva dosare când eram de serviciu, dar participam doar la cercetări la fața locului. Zona asta a Buzăului este una cu multe infracțiuni de furt și tâlhării și aveam câte un dosar în care 10 persoane erau acuzate în același caz de 50 de furturi, chiar nu era ușor să probezi că a furat din 50 de locuri.

„În România, justiţia are încă are metalități comuniste”

Ați spus că sunteți un avocat specializat pe chestiuni penale. În ceea ce privește această profesie, uneori oamenii se întreabă dacă uneori activitatea în sine, de a apăra o persoană acuzată de o anumită faptă nu intră în contradicție cu principiile personale?

În mod normal nu poți să gândești așa. Pe de o parte, există dreptul fiecărei persoane de a fi apărată și o lege a justiției, care obligă statul să ofere apărare din oficiu persoanelor care nu au un avocat, iar pe de altă parte, există o lege și un statut al profesiei de avocat care te obligă, în măsura în care intri într-un dosar, să faci tot posibilul să-ți ajuți clientul, indiferent de natura infracțiunii. Eu nu-l judec ca pe un infractor, ci ca pe un client față de care cu bună credință trebuie să-mi exercit profesia. Acest lucru se petrece în virtutea dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Acest lucru se întâmplă în toate țările, în cele occidentale unde sistemul de drept este mai solid, dreptul la apărare este mult mai bine conturat. Au fost situații în țările din vest când statul și-a retras acuzații de crimă chiar, pentru că anchetatorii făcuseră percheziții ilegale. La noi, câte se întâmplă din acestea...În România, justiţia are încă are mentalități comuniste. Până anul acesta, când s-a schimbat Codul Penal și Codul de Procedură Penală, justiția din România a funcționat după niște coduri de pe vremea lui Stalin. Și acum s-au m-ai păstrat unele prevederi. Atunci procurorul avea o poziție mult mai importantă decât judecătorul, fapt care în mare parte s-a păstrat. Dacă un procuror se supără, a doua zi se duce la judecător și-l anchetează, lucru care nu este normal. Nimeni nu a vrut să creeze un sistem independent care să regleze aceste lucruri. În mintea multora Procuratura a rămas o mână forte a cuiva, dacă este cazul. Și în noul Cod Penal sunt unele prevederi care avantajează procurorul în detrimentul avocatului.

Sursa: darabeni.ro

A.D.

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Continut recomandat